Blog

Recent, am încercat un tratament facial coreean. Și, în timp ce scriam materialul, nu puteam să nu mă întreb, cum ar zice Carrie Bradshaw, de aceea suntem atât de fascinați de tot ce înseamnă K-beauty. De la procedurile minim invazive la operații estetice în toată regula și până la produse, Coreea a ajuns un fel de tărâm de poveste al skincare-ului.

Mi-am dat singură răspunsul, zicându-mi fără să stau pe gânduri că toată popularitatea asta e perfect justificată. Au tehnologii noi, formule inteligente calibrate și bine documentate, protocoale clare în clinici, device-uri performante și o cultură a îngrijirii în 500 de pași, iar tenul femeilor coreene și cel mai bun indicator că aceste lucruri chiar funcționează. Dar e un pic prea simplu să fie doar asta, nu?

De ce nu suntem la fel de obsedate și de rutina de îngrijire a indiencelor, atunci? Nimeni nu poate contesta faptul că practicile lor sunt la fel sau chiar mai eficient decât ale coreencelor. Gândește-te doar la uleiurile pentru scalp și păr, la ritualurile cu turmeric, masajele faciale, yogadieta vegetariană… lista poate continua mult și bine. Nu am auzit de Indian beauty, deși toate lucrurile de mai sus au devenit trend-uri majore în prezent.

De ce credităm cu atâta ușurință și chiar cu mândrie anumite influențe, iar altora, deși le practicăm, nu le menționăm originea și le rebrand-uim complet, ca și cum le-am fi inventat noi? Poate că răspunsul stă în modul în care ierarhizăm cultural sursele acestor influențe. Mi se pare o coincidență prea mare ca aproape toate tendințele (de orice natură) pe care le credităm cu entuziasm să vină din țări sau regiuni pe care le percepem ca fiind „superioare”.

În schimb, atunci când practici similare au originea occidentală în culturi privite ca „mai puțin dezvoltate” în raport cu standardele, acestea nu beneficiază de același tip de validare. Le preluăm, le schimbăm ambalajul, le adaptăm la estetica globală și le promovăm ca și când ar fi o invenție nouă, fără să mai menționăm rădăcinile lor reale.

Deși am pomenit de Coreea de Sud, aceasta nu e singura cultură pe care am urcat-o pe un piedestal pentru presupusa ei „superioritate”. Și Japonia a trecut prin același proces, ridicată în slăvi pentru minimalism, pentru „puritatea” ritualurilor și pentru ingrediente precum ceaiul verde sau orezul fermentat. Sub eticheta J-beauty, aceste elemente par brusc mai sofisticate decât tradițiile aproape identice din alte colțuri ale lumii, care nu primesc niciodată aceeași atenție.

Și nu e vorba doar de beauty. Ia matchade exemplu. Faptul că vine din Japonia îi dă un aer cool, o face dezirabilă în ciuda gustului, care, trebuie să recunoști, eo combinație de spirulină cu pământ. E definiția wellness-ului pentru fetele cu machiaj clean, ținute minimaliste și prea multe ședințe de pilates pe săptămână. De ce până acum un an, când încă era la modă să bei cafea, oamenii nu se grăbeau să spună că băutura lor preferată vine, de fapt, din Etiopia? Și de ce influențează lifestyle nu-și planificau excursii în Africa sau Orientul Mijlociu pentru a explora cultura cafelei și a face conținut pe rețelele de socializare, așa cum azi astăzi în Japonia pentru matcha? Dacă se vorbea despre cafea, conversația se oprea de multe ori la Italia și la espresso, ristretto sau latte macchiato. Curios cum idealizăm tocmai Italia, țara care a ocupat în trecut Etiopia.

Apoi, de zeci de ani, suntem obsedați de ideea de beauty french. De pariencele care sunt chic fără să depună „prea mult efort: părul ușor ciufulit, dar perfect, rujul roșu aplicat în grabă, pielea fără imperfecțiuni, chiar dacă vinul și brânzeturile se regăsesc zilnic în meniu. Cum obțin toate astea?

Dacă pe etichetă e scris un număr greu de pronunțat care te face să rostești un „r” lung, parcă deja simți că produsul e mai bun. Isteria a fost atât de mare, acum câțiva ani, dacă nu mă înșel, farmaciile franțuzești au fost luate cu asalt de turiști din colțurile lumii. Brusc, serumurile și cremele vândute la fiecare colț de stradă în Paris au ajuns produse-cult pe Internet. Oamenii plecau din vacanță cu valize pline de produse made in France, ca și când ar fi găsit poțiuni magice care ar fi urmat să le transforme viața.

Dar e interesant că aceeași frenezie nu sa creat niciodată pentru uleiul de argan din Maroc. La fel de eficient, cu o istorie de secole în îngrijirea pielii și a părului, nu a fost niciodată ridicat la rang de must-have global. Poate pentru că vine dintr-o țară în care islamul este religia majoritară și care, timp de zeci de ani, a fost sub „protectorat” francez.

Și, sincer, asta mă face să mă gândesc că, oricând ne place să cred contrariul, încă privim cu admirație fostele imperii și cu scepticism sau superioritate fostele colonii. Chiar am găsit un video pe TikTok pe tema asta, realizat de @naleybynature, care spunea că „dacă am recunoaște că ne-am inspirat de la oamenii pe care i-am privit de sus, nu-am pierde iluzia supremației”.

Și sunt 100% de acord cu afirmația asta. Cum am mai putut susține că nu am făcut genocide, ci doar am vrut să „civilizăm țările respective, dacă acum am împrumuta vădit practici vân care există în culturile lor de secole? povestea confortabilă pe care ne-am spus-o despre cine suntem și cum am ajuns aici.

Dacă tendințele vin dintr-o țară predominant albă și, mai ales, din emisfera nordică, șansele sunt mult mai mari să ajungă virale decât dacă ar veni de undeva din sudul globului, fie că vorbim de Africa, America de Sud sau Asia. Uită-te la diferența dintre cum e primit Scandinavian beauty și cum e tratat Indian beauty. La nordici, totul și „conscious beauty”: ingrediente naturale, culese local, sustenabile, cu lanț de aprovizionare controlat și o poveste care vă face să vă simțiți o persoană mai bună doar pentru că vă dai cu o cremă. Ca să nu mai vorbesc de ambalajele minimaliste, musai doar în alb, negru sau gri, care se asortează perfect în feed-ul creatoarelor de conținut obsedate de idee de lux linistit.

Acum, pune asta în oglindă cu Indian beauty. Tot ingrediente naturale și locale, doar că în loc de apă glaciară ai ulei de cocos, amla și bhringraj; în loc de fructe de pădure culese manual, ai turmeric, neem, santal sau shikakai. Folosite de secole, eficient, dar fără font minimalist pe etichetă și fără ședințe foto cu lumina la minimum.

Și totuși, când un brand scandinav scoate o cremă cu „extract de… orice plantă locală”, e percepută drept un lux, un must-have pentru orice aspirație la estetica clean. Dar dacă un indian face același lucru, îl brandul, în cel mai bun caz, „exotic”. Nu pentru că ingredientele nu ar fi la fel de bune, ba chiar multe dintre ele au eficiența dovedită de sute de ani, ci pentru că vin dintr-un loc pe care, cultural, încă îl privim ca fiind inferior. Un loc pe care îl asociem cu mizeria, haosul, sărăcia și pe care îl sărăciam „necivilizat”, deci nedemn de noi.

Gândește-te, de exemplu, la yoga sau la toată industria de wellness, care sunt rădăcinile evidente în țări ca India. Vorbim despre practici vechi de mii de ani, încărcate de semnificații culturale și spirituale, pe care Occidentul le-a descoperit brusc și le-a transformat într-un stil de viață „cool” și profitabil. Și totuși, cine sunt „fețele” acestor practici în spațiul occidental? Femei albe, slabe, cu un coc elegantîmbrăcate în Alo și Lululemon, care predau respirația conștientă ca și cum ar fi inventat-o ​​săptămâna trecută, la un retreat în Bali. Ele devin „expertele”, în timp ce oamenii din culturile care au creat și trăit aceste practici generații întregi dispar complet din peisaj. În cel mai bun caz, apar ca fundal într-o poză pe Instagram, stând pe un covor de yoga din bumbac țesut manual, pentru „autenticitate”.

Și exemplele pot continua cu orice comunitate pe care, de-a lungul timpului, am considerat-o „inferioară”. Ani la rând, cozile tradiționale afro au fost catalogate drept „neîngrijite” sau „neprofesioniste” atunci când erau purtate de femei de culoare. În 2015, Zendaya a apărut la Premiile Oscar cu dreadlocks, iar Giuliana Rancic, prezentatoarea Fashion Police, a simțit nevoia să comenteze că părul actriței „arăta de parcă miroase a ulei de patchouli și marijuana”. Un comentariu care nu ascundea doar o prejudecată culturală, ci și un rasism latent, ambalat sub pretextul umorului. Zendaya, atunci în vârstă de doar 18 ani, a reamintit publicului că asemenea remarci nu sunt doar glume nevinovate, ci atacuri care perpetuează stereotipuri rasiste.

Când femeile din comunitățile black sau brown purtau cercei mari, rotunzi, aurii, erau etichetate drept „ghetto”; dar, odată combinați cu un no-makeup makeup look și un coc perfect stilizat pe Instagram-ul influențelor albe, au fost promovate ca accesoriul cool al sezonului.

Ca să nu mai spun că buzele pline, pielea mai închisă la culoare și unghiile lungi – trăsături pentru îngrijirea femeilor din comunitățile de culoare au fost ani la rând ridiculizate, judecate și penalizate – au ajuns astăzi să fie însușite cu nonșalanță, ca și cum ar fi doar elemente decorative. De fapt, din această dinamică sa născut fenomenul pescuitul negru: atunci când persoane albe modifică pielea, părul sau trăsăturile faciale pentru a părea racial ambiguu ori apropiat de estetica femeilor de culoare, fără a experimenta stigmat și discriminarea care însoțesc acele trăsături.

Familia Kardashian–Jenner a devenit, în ultimul deceniu, un exemplu elocvent al acestor aproprieri. Fie că a fost de coafuri tradiționale afro sau de folosire a spray-urilor bronzante pentru a obține o piele mult mai închisă, Kim, Kylie sau Khloé au preluat trăsături pentru femeile care au grijă de culoare au fost ani la rândul discriminați și le-au transformat într-un produs comercial extrem de profitabil.

Același tipar sa repetat și în cazul lui Jesy Nelson, fosta membră a trupei Little Mix, care care mulți au fost surprinși să afle că acest lucru, de fapt, albă, după ce ani la rândul său, după pielea exagerată de bronzată, părul coafat în stiluri afro și look-uri care sugerau apartenența la comunitatea black.

Ariana Grande a fost acuzată de pescuitul negru ani la rând, mai ales după coperta Vogue din 2019, unde apărea cu pielea mult mai închisă decât în ​​mod normal. În 2018, Gigi Hadid a stârnit reacții similare cu un bronz excesiv pe coperta aceleiași reviste, iar Rita Ora a fost criticată încă de la început pentru imaginea ambiguă rasial pe care și-a construit-o, văzută de mulți doar ca o strategie de marketing.

Poate că la o primă vedere nu ți se par exemple atât de problematică, însă în realitate nu e vorba doar de o simplă coafură sau de un stil de machiaj. Este vorba despre a lua ceea ce consideri atrăgător dintr-o cultură și a ignora complet contextul în care acele trăsături există: rasism, lipsă de oportunități, discriminare trăită zi de zi. Iar blackfishing exact asta fata. Nu doar că reduce identitatea black la câteva stereotipuri fizice, de la buze cărnoase la o atitudine hipersexualizată, dar scapă, convenabil, de istoria lungă de discriminare și asuprire a oamenilor de culoare. Este comod să-ți însușești estetica altcuiva fără să porți greutatea care vine la pachet cu ea. Așa funcționează privilegiul: vă permite să alegi ce vrei din cultura altora și să arunci restul la gunoi, prefăcându-te că nu sa întâmplat nimic.

Citește și:
Mini beauty influencers, un fenomen cultural care ridică foarte multe semne de întrebare

Foto: Arhiva ELLE

Recent, am încercat un tratament facial coreean. Și, în timp ce scriam materialul, nu puteam să nu mă întreb, cum ar zice Carrie Bradshaw, de aceea suntem atât de fascinați de tot ce înseamnă K-beauty. De la procedurile minim invazive la operații estetice în toată regula și până la produse, Coreea a ajuns un fel de tărâm de poveste al skincare-ului.

Mi-am dat singură răspunsul, zicându-mi fără să stau pe gânduri că toată popularitatea asta e perfect justificată. Au tehnologii noi, formule inteligente calibrate și bine documentate, protocoale clare în clinici, device-uri performante și o cultură a îngrijirii în 500 de pași, iar tenul femeilor coreene și cel mai bun indicator că aceste lucruri chiar funcționează. Dar e un pic prea simplu să fie doar asta, nu?

De ce nu suntem la fel de obsedate și de rutina de îngrijire a indiencelor, atunci? Nimeni nu poate contesta faptul că practicile lor sunt la fel sau chiar mai eficient decât ale coreencelor. Gândește-te doar la uleiurile pentru scalp și păr, la ritualurile cu turmeric, masajele faciale, yogadieta vegetariană… lista poate continua mult și bine. Nu am auzit de Indian beauty, deși toate lucrurile de mai sus au devenit trend-uri majore în prezent.

De ce credităm cu atâta ușurință și chiar cu mândrie anumite influențe, iar altora, deși le practicăm, nu le menționăm originea și le rebrand-uim complet, ca și cum le-am fi inventat noi? Poate că răspunsul stă în modul în care ierarhizăm cultural sursele acestor influențe. Mi se pare o coincidență prea mare ca aproape toate tendințele (de orice natură) pe care le credităm cu entuziasm să vină din țări sau regiuni pe care le percepem ca fiind „superioare”.

În schimb, atunci când practici similare au originea occidentală în culturi privite ca „mai puțin dezvoltate” în raport cu standardele, acestea nu beneficiază de același tip de validare. Le preluăm, le schimbăm ambalajul, le adaptăm la estetica globală și le promovăm ca și când ar fi o invenție nouă, fără să mai menționăm rădăcinile lor reale.

Deși am pomenit de Coreea de Sud, aceasta nu e singura cultură pe care am urcat-o pe un piedestal pentru presupusa ei „superioritate”. Și Japonia a trecut prin același proces, ridicată în slăvi pentru minimalism, pentru „puritatea” ritualurilor și pentru ingrediente precum ceaiul verde sau orezul fermentat. Sub eticheta J-beauty, aceste elemente par brusc mai sofisticate decât tradițiile aproape identice din alte colțuri ale lumii, care nu primesc niciodată aceeași atenție.

Și nu e vorba doar de beauty. Ia matchade exemplu. Faptul că vine din Japonia îi dă un aer cool, o face dezirabilă în ciuda gustului, care, trebuie să recunoști, eo combinație de spirulină cu pământ. E definiția wellness-ului pentru fetele cu machiaj clean, ținute minimaliste și prea multe ședințe de pilates pe săptămână. De ce până acum un an, când încă era la modă să bei cafea, oamenii nu se grăbeau să spună că băutura lor preferată vine, de fapt, din Etiopia? Și de ce influențează lifestyle nu-și planificau excursii în Africa sau Orientul Mijlociu pentru a explora cultura cafelei și a face conținut pe rețelele de socializare, așa cum azi astăzi în Japonia pentru matcha? Dacă se vorbea despre cafea, conversația se oprea de multe ori la Italia și la espresso, ristretto sau latte macchiato. Curios cum idealizăm tocmai Italia, țara care a ocupat în trecut Etiopia.

Apoi, de zeci de ani, suntem obsedați de ideea de beauty french. De pariencele care sunt chic fără să depună „prea mult efort: părul ușor ciufulit, dar perfect, rujul roșu aplicat în grabă, pielea fără imperfecțiuni, chiar dacă vinul și brânzeturile se regăsesc zilnic în meniu. Cum obțin toate astea?

Dacă pe etichetă e scris un număr greu de pronunțat care te face să rostești un „r” lung, parcă deja simți că produsul e mai bun. Isteria a fost atât de mare, acum câțiva ani, dacă nu mă înșel, farmaciile franțuzești au fost luate cu asalt de turiști din colțurile lumii. Brusc, serumurile și cremele vândute la fiecare colț de stradă în Paris au ajuns produse-cult pe Internet. Oamenii plecau din vacanță cu valize pline de produse made in France, ca și când ar fi găsit poțiuni magice care ar fi urmat să le transforme viața.

Dar e interesant că aceeași frenezie nu sa creat niciodată pentru uleiul de argan din Maroc. La fel de eficient, cu o istorie de secole în îngrijirea pielii și a părului, nu a fost niciodată ridicat la rang de must-have global. Poate pentru că vine dintr-o țară în care islamul este religia majoritară și care, timp de zeci de ani, a fost sub „protectorat” francez.

Și, sincer, asta mă face să mă gândesc că, oricând ne place să cred contrariul, încă privim cu admirație fostele imperii și cu scepticism sau superioritate fostele colonii. Chiar am găsit un video pe TikTok pe tema asta, realizat de @naleybynature, care spunea că „dacă am recunoaște că ne-am inspirat de la oamenii pe care i-am privit de sus, nu-am pierde iluzia supremației”.

Și sunt 100% de acord cu afirmația asta. Cum am mai putut susține că nu am făcut genocide, ci doar am vrut să „civilizăm țările respective, dacă acum am împrumuta vădit practici vân care există în culturile lor de secole? povestea confortabilă pe care ne-am spus-o despre cine suntem și cum am ajuns aici.

Dacă tendințele vin dintr-o țară predominant albă și, mai ales, din emisfera nordică, șansele sunt mult mai mari să ajungă virale decât dacă ar veni de undeva din sudul globului, fie că vorbim de Africa, America de Sud sau Asia. Uită-te la diferența dintre cum e primit Scandinavian beauty și cum e tratat Indian beauty. La nordici, totul și „conscious beauty”: ingrediente naturale, culese local, sustenabile, cu lanț de aprovizionare controlat și o poveste care vă face să vă simțiți o persoană mai bună doar pentru că vă dai cu o cremă. Ca să nu mai vorbesc de ambalajele minimaliste, musai doar în alb, negru sau gri, care se asortează perfect în feed-ul creatoarelor de conținut obsedate de idee de lux linistit.

Acum, pune asta în oglindă cu Indian beauty. Tot ingrediente naturale și locale, doar că în loc de apă glaciară ai ulei de cocos, amla și bhringraj; în loc de fructe de pădure culese manual, ai turmeric, neem, santal sau shikakai. Folosite de secole, eficient, dar fără font minimalist pe etichetă și fără ședințe foto cu lumina la minimum.

Și totuși, când un brand scandinav scoate o cremă cu „extract de… orice plantă locală”, e percepută drept un lux, un must-have pentru orice aspirație la estetica clean. Dar dacă un indian face același lucru, îl brandul, în cel mai bun caz, „exotic”. Nu pentru că ingredientele nu ar fi la fel de bune, ba chiar multe dintre ele au eficiența dovedită de sute de ani, ci pentru că vin dintr-un loc pe care, cultural, încă îl privim ca fiind inferior. Un loc pe care îl asociem cu mizeria, haosul, sărăcia și pe care îl sărăciam „necivilizat”, deci nedemn de noi.

Gândește-te, de exemplu, la yoga sau la toată industria de wellness, care sunt rădăcinile evidente în țări ca India. Vorbim despre practici vechi de mii de ani, încărcate de semnificații culturale și spirituale, pe care Occidentul le-a descoperit brusc și le-a transformat într-un stil de viață „cool” și profitabil. Și totuși, cine sunt „fețele” acestor practici în spațiul occidental? Femei albe, slabe, cu un coc elegantîmbrăcate în Alo și Lululemon, care predau respirația conștientă ca și cum ar fi inventat-o ​​săptămâna trecută, la un retreat în Bali. Ele devin „expertele”, în timp ce oamenii din culturile care au creat și trăit aceste practici generații întregi dispar complet din peisaj. În cel mai bun caz, apar ca fundal într-o poză pe Instagram, stând pe un covor de yoga din bumbac țesut manual, pentru „autenticitate”.

Și exemplele pot continua cu orice comunitate pe care, de-a lungul timpului, am considerat-o „inferioară”. Ani la rând, cozile tradiționale afro au fost catalogate drept „neîngrijite” sau „neprofesioniste” atunci când erau purtate de femei de culoare. În 2015, Zendaya a apărut la Premiile Oscar cu dreadlocks, iar Giuliana Rancic, prezentatoarea Fashion Police, a simțit nevoia să comenteze că părul actriței „arăta de parcă miroase a ulei de patchouli și marijuana”. Un comentariu care nu ascundea doar o prejudecată culturală, ci și un rasism latent, ambalat sub pretextul umorului. Zendaya, atunci în vârstă de doar 18 ani, a reamintit publicului că asemenea remarci nu sunt doar glume nevinovate, ci atacuri care perpetuează stereotipuri rasiste.

Când femeile din comunitățile black sau brown purtau cercei mari, rotunzi, aurii, erau etichetate drept „ghetto”; dar, odată combinați cu un no-makeup makeup look și un coc perfect stilizat pe Instagram-ul influențelor albe, au fost promovate ca accesoriul cool al sezonului.

Ca să nu mai spun că buzele pline, pielea mai închisă la culoare și unghiile lungi – trăsături pentru îngrijirea femeilor din comunitățile de culoare au fost ani la rând ridiculizate, judecate și penalizate – au ajuns astăzi să fie însușite cu nonșalanță, ca și cum ar fi doar elemente decorative. De fapt, din această dinamică sa născut fenomenul pescuitul negru: atunci când persoane albe modifică pielea, părul sau trăsăturile faciale pentru a părea racial ambiguu ori apropiat de estetica femeilor de culoare, fără a experimenta stigmat și discriminarea care însoțesc acele trăsături.

Familia Kardashian–Jenner a devenit, în ultimul deceniu, un exemplu elocvent al acestor aproprieri. Fie că a fost de coafuri tradiționale afro sau de folosire a spray-urilor bronzante pentru a obține o piele mult mai închisă, Kim, Kylie sau Khloé au preluat trăsături pentru femeile care au grijă de culoare au fost ani la rândul discriminați și le-au transformat într-un produs comercial extrem de profitabil.

Același tipar sa repetat și în cazul lui Jesy Nelson, fosta membră a trupei Little Mix, care care mulți au fost surprinși să afle că acest lucru, de fapt, albă, după ce ani la rândul său, după pielea exagerată de bronzată, părul coafat în stiluri afro și look-uri care sugerau apartenența la comunitatea black.

Ariana Grande a fost acuzată de pescuitul negru ani la rând, mai ales după coperta Vogue din 2019, unde apărea cu pielea mult mai închisă decât în ​​mod normal. În 2018, Gigi Hadid a stârnit reacții similare cu un bronz excesiv pe coperta aceleiași reviste, iar Rita Ora a fost criticată încă de la început pentru imaginea ambiguă rasial pe care și-a construit-o, văzută de mulți doar ca o strategie de marketing.

Poate că la o primă vedere nu ți se par exemple atât de problematică, însă în realitate nu e vorba doar de o simplă coafură sau de un stil de machiaj. Este vorba despre a lua ceea ce consideri atrăgător dintr-o cultură și a ignora complet contextul în care acele trăsături există: rasism, lipsă de oportunități, discriminare trăită zi de zi. Iar blackfishing exact asta fata. Nu doar că reduce identitatea black la câteva stereotipuri fizice, de la buze cărnoase la o atitudine hipersexualizată, dar scapă, convenabil, de istoria lungă de discriminare și asuprire a oamenilor de culoare. Este comod să-ți însușești estetica altcuiva fără să porți greutatea care vine la pachet cu ea. Așa funcționează privilegiul: vă permite să alegi ce vrei din cultura altora și să arunci restul la gunoi, prefăcându-te că nu sa întâmplat nimic.

Citește și:
Mini beauty influencers, un fenomen cultural care ridică foarte multe semne de întrebare

Foto: Arhiva ELLE

Dintre toate trăsăturile feței noastre, sprâncenele au trecut, probabil, prin cele mai multe schimbări. În anii ’90 le pensam excesiv, până ajungeau să arate ca o linie arcuită. În urmă cu un deceniu le voiam perfecte, simetrice și conturate exagerat. Iar la scurt timp după, a venit moda sprâncenelor groase și naturale. Ca și cum toate aceste schimbări nu și-ar fi lăsat suficient amprenta asupra sprâncenelor noastre, mai apare și subțierea firească ce se instalează odată cu trecerea timpului sau ca efect al unor tratamente agresive. Așa că nu e de mirare că multe sprâncene și-au pierdut forma, s-au rărit sau au goluri vizibile.

Din fericire, există soluții care pot corecta sau chiar inversa aceste schimbări. Cu ajutorul procedurilor potrivite, poți recăpăta forma dorită, un aspect mai plin și un contur care nu se estompează până la prânz. Cum o alegi însă pe cea potrivită pentru tine? Ce diferențiază micropigmentarea de microblading? În ce constă laminarea și cât de invaziv este, de fapt, un transplant de sprâncene? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care ar fi bine să ți le pui înainte de a face o programare la un centru de înfrumusețare sau la o clinică estetică.

Pentru a înțelege mai bine ce presupune fiecare procedură și la ce te poți aștepta în realitate, am stat de vorbă cu trei specialiste care, deși propun abordări diferite, promit același rezultat: sprâncene care arată natural, se potrivesc cu fizionomia ta și nu au nevoie de retușuri zilnice.

Să începem cu situația cea mai puțin dramatică: cea în care nu te confrunți cu o pierdere semnificativă a firelor de păr, ci ai nevoie doar de o stilizare corectă a sprâncenelor și de o rutină simplă, ușor de urmat acasă.

Primul sfat al Vladei Spînu, specialistă în pensarea, rărirea, vopsirea și laminarea sprâncenelor, este să ai răbdare și să reziști tentației, oricât de mare ar fi, de a smulge zilnic firele „în plus”.

„Pensatul prea des, din două în două zile sau fir cu fir, poate afecta linia sprâncenei și duce în timp la subțierea definitivă a unor zone. Eu recomand să corectăm doar ce iese vizibil din formă, restul îl lăsăm să respire. Ideal ar fi să ne pensăm o dată la trei–patru săptămâni, pentru a permite firelor să crească suficient și pentru a păstra forma naturală”, explică Vlada.

De asemenea, e esențial să te abții de la tunderea sprâncenelor. Deși pare inofensivă, poate schimba textura firelor, care devin mai rigide și mai greu de controlat. „În loc să tund, prefer să folosesc tehnica de rărire selectivă, care oferă un rezultat mult mai natural”, spune Vlada.

Când vorbim despre sprâncene pensate excesiv, primul pas e să le lași să se refacă: fără pensat acasă, fără tuns, fără retușuri.

„Perioada de haos e necesară. E frustrantă, dar e singura cale spre sprâncene naturale și frumoase. Tocmai de aceea le recomand clientelor mele să evite complet pensatul acasă. Cele mai multe greșeli apar tocmai din dorința de «a corecta puțin», iar o smulgere greșită poate încetini procesul sau distruge simetria. Dacă chiar e nevoie, se pot îndepărta doar câteva fire din zona dintre sprâncene, folosind o pensetă de calitate, cu vârf oblic”.

În ceea ce privește rutina de îngrijire acasă, Vlada spune că primul pas constă „într-o demachiere delicată, fără să frecăm zona sprâncenelor. Multe fire se pierd așa, fără să ne dăm seama”. Apoi, în kit-ul tău de îngrijire ar trebui să existe o perie specială pentru sprâncene și un gel pentru fixare. „Gelul nu doar că menține forma, dar acționează ca un strat protector împotriva prafului, machiajului și altor factori externi”.

„Serumurile pentru regenerare, precum Revitabrow sau Nanobrow, pot ajuta la refacerea firelor de păr, dar doar dacă sunt aplicate zilnic”, mai adaugă Vlada. „Și uleiurile naturale pot fi eficiente, dar nu sunt soluții magice. Ricinul, jojoba, arganul – aplicate corect și constant – pot hrăni firul, îl pot întări și pot stimula o creștere mai sănătoasă”.

Totuși, rezultatele diferă de la o persoană la alta și nu apar peste noapte. „Le recomand mereu ca parte a unei rutine, nu ca un tratament unic. Iar dacă pielea din zona sprâncenelor e sensibilă sau predispusă la iritații, e important să testăm uleiul înainte sau să alegem produse profesionale formulate special pentru sprâncene”.

Pentru sprâncenele cu fir mai gros, rebel sau care nu-și păstrează forma, soluția poate fi laminarea. „E o procedură care ajută firele să stea exact cum le așezi, oferind un aspect ordonat, ridicat și mai plin, fără machiaj. Ce îmi place cel mai mult la laminare e că poți stiliza sprâncenele diferit în funcție de look-ul dorit, iar ele rămân fixate perfect”, explică Vlada.

Totuși, laminarea nu se potrivește tuturor. „Ține mult de tipul firului și de trăsăturile feței. Nu o recomand persoanelor cu fire foarte subțiri, rare sau fragile, dar nici în cazurile în care firele cresc natural în jos. În astfel de situații, există un risc crescut de rupere după laminare. De asemenea, e contraindicată persoanelor cu piele sensibilă sau dermatită”.

În plus, sprâncenele „exagerat de laminate” pot arăta bine în poze, dar rareori se potrivesc în viața de zi cu zi. „Pentru mine”, spune Vlada, „o sprânceană frumoasă e una care se potrivește perfect cu chipul și personalitatea celei care o poartă. Nu trebuie să fie perfect simetrică sau groasă. Trebuie doar să creeze armonie, să evidențieze privirea și să lase loc expresivității.

De fapt, una dintre cele mai frecvente greșeli pe care le aud e că sprâncenele trebuie să fie identice. În realitate, ele sunt surori, nu gemene și e absolut normal să aibă mici diferențe. Forțarea simetriei ‘pe riglă’ duce nu doar la pensat excesiv, ci și la conturarea asimetriilor naturale ale feței. Eu cred în sprâncene care completează, nu care concurează cu fața și mereu le încurajez pe femei să-și îmbrățișeze unicitatea. Susțin echilibrul, nu perfecțiunea”.

Pentru sprâncenele rare, cu goluri vizibile sau cu o formă care nu mai poate fi corectată, indiferent câte serumuri ai aplica sau cât timp le-ai lăsa nepensate, una dintre cele mai eficiente opțiuni este micropigmentarea. Această procedură semi-permanentă presupune introducerea unui pigment cosmetic în stratul superficial al pielii, cu ajutorul unui aparat electric dotat cu un ac foarte fin. Prin tehnica fir cu fir, se trasează linii extrem de subțiri care imită direcția și textura firelor naturale, completând golurile și redefinind conturul sprâncenelor.

Spre deosebire de microblading, „această tehnică este potrivită pentru toate tipurile de ten”, spune Smaranda Dumitrescu, specialistă în micropigmentare fir cu fir. „În principiu, tenul gras este puțin mai problematic. Necesită o abordare mai atentă – firele trebuie desenate la o distanță ușor mai mare între ele, pentru că pigmentul tinde să se dilate în timp. Dar nu e nimic grav, dacă știi cum să lucrezi„.

Micropigmentarea este contraindicată în sarcină, dar se poate realiza în siguranță în perioada de alăptare. În plus, nu este o soluție potrivită doar pentru cei care au sprâncene foarte subțiri.

„Poți avea o bază bună de fire, dar cu goluri, iar în acest caz intervenim doar acolo, păstrând restul intact”, explică specialista. „Atât femeile, cât și bărbații care se confruntă cu sprâncene rare, asimetrice sau cu goluri pot apela la această procedură, indiferent dacă problemele sunt genetice, dobândite în timp sau legate de un tratament oncologic”.

O ședință începe întotdeauna cu o discuție detaliată, în care Smaranda analizează forma naturală a sprâncenelor și află ce își dorește fiecare client – ce îl nemulțumește, ce ar vrea să schimbe și, mai ales, ce nu își dorește deloc.

„Dacă mi se cere ceva exagerat, cum ar fi sprâncene foarte groase, trebuie să explic că nu putem depăși cu mai mult de doi milimetri sprânceana naturală. Deși pe moment efectul e spectaculos, lucrurile se schimbă în timp, iar după vindecare rezultatul nu va mai arăta la fel de bine”.

Apoi urmează desenul preliminar – o schiță atent realizată, care servește drept ghid pentru trasarea firelor. Se aleg pigmenții potriviți, cât mai apropiați de nuanța naturală a sprâncenelor, și începe micropigmentarea propriu-zisă, fir cu fir, cu ajutorul aparatului electric.

Pentru un rezultat cât mai apropiat de aspectul natural al sprâncenelor, alegerea pigmentului este esențială. Există trei tipuri: organici, minerali și hibrizi.

„Pigmenții organici se fixează rapid și rezistă timp îndelungat în piele, chiar și până la doi-trei ani, dar, în timp, pot căpăta reflexe albăstrui sau gri. Cei minerali sunt mai greu de asimilat de piele, însă se estompează frumos și pot fi eliminați complet cu laser, fără a lăsa urme portocalii sau roșiatice. Iar cei hibrizi combină avantajele ambelor variante: se fixează ușor, ca cei organici, dar oferă o vindecare frumoasă, datorită componentei minerale. Eu folosesc pigmenți hibrizi Hanami, care nu se vindecă niciodată în roșu sau oranj. Cel mult, după doi-trei ani, pot rămâne cu un ton ușor de maro-gri”, explică Smaranda.

Imediat după ședință, care durează în jur de două ore și jumătate, sprâncenele vor părea mai intense, cu o culoare mai închisă decât rezultatul final. În următoarele zile, pe suprafața pielii se formează cojițe fine care cad de la sine, în general între șapte și zece zile.

„În perioada asta, trebuie lăsate complet în pace. Fără apă, fără cremă, fără machiaj, fără atins. E foarte important ca pielea să-și urmeze singură procesul de vindecare”, spune Smaranda.

După ce cojițele cad, urmează un moment frecvent de panică: culoarea pare că a dispărut complet. „În realitate, pigmentul începe să reapară în zilele următoare, într-o variantă mai estompată și mai naturală. Abia după o lună se programează retușul, care fixează rezultatul și corectează eventualele mici goluri. Rezultatul final se stabilizează complet la patru – șase săptămâni după retuș, iar efectele durează până la doi ani, în funcție de tipul de ten, îngrijire și stil de viață”.

Vindecarea și retenția pigmentului depind în mare măsură de respectarea recomandărilor post-procedură. Orice abatere – de la expunerea la soare fără protecție, la aplicarea machiajului prea devreme sau smulgerea cojițelor – poate afecta rezultatul final. „Este o lucrare în echipă”, subliniază Smaranda. „Ce fac eu e doar o parte. De la un punct încolo, clienta este responsabilă pentru cum va arăta sprânceana ei în timp. Expunerea la soare, de exemplu, poate altera nuanța pigmentului. „Le spun clientelor să aplice SPF 50 pe sprâncene în fiecare zi, mai ales vara. Soarele nu e deloc prietenos cu pigmentul din piele”.

În ceea ce privește miturile legate de această procedură, Smaranda spune că cel mai frecvent este acela că sprâncenele arată nenatural la final, ca un tatuaj vechi, albăstrui, cu margini groase și rigide. „De fapt, nu e un mit, ci o realitate din trecut. Se foloseau ace de tatuaj corporal și pigmenți nepotriviți pentru față, fără nici o adaptare la fizionomie. Azi, tehnica e complet diferită, pigmenții sunt special creați pentru piele, iar rezultatul este mult mai fin și natural.

O altă preconcepție des întâlnită este legată de durere. Procedura nu este dureroasă, ci se simte ca o ușoară furnicătură. Pentru persoanele mai sensibile, se poate aplica o anestezie locală, dar chiar și fără aceasta, majoritatea clientelor o tolerează fără probleme”.

La prima vedere, microblading-ul poate părea similar cu micropigmentarea, fiindcă, în esență, ambele tehnici își propun să redeseneze sprâncenele fir cu fir. Diferența majoră constă însă în instrumentele folosite. Microblading-ul presupune utilizarea unei lame fine, manevrată manual de specialist, care „zgârie” delicat stratul superficial al epidermei. În aceste tăieturi se introduce apoi pigmentul, pentru a crea efectul unor fire subțiri care imită sprânceana naturală.

Chiar dacă rezultatele pot fi foarte naturale, ele nu durează la fel de mult ca în cazul micropigmentării. În plus, microblading-ul nu este recomandat persoanelor cu un ten gras, deoarece există riscul ca liniile trasate să se îngroașe sau să se estompeze neuniform în timp.

Întreținerea post-procedură este, în mare parte, similară cu cea recomandată după micropigmentare: o sesiune de retuș programată la câteva săptămâni după prima intervenție, evitarea produselor exfoliante, a expunerii la soare și multă grijă în primele zile de vindecare.

Deși pot oferi rezultate naturale, atât laminarea, cât și micropigmentarea sau microblading-ul sunt soluții temporare, care necesită întreținere periodică și retușuri. În schimb, transplantul de sprâncene cu fir lung este o opțiune permanentă, care poate îmbunătăți densitatea și forma sprâncenelor într-un mod vizibil și de durată.

„Intervenția chirurgicală este una minim-invazivă și presupune recoltarea firelor de păr din zona occipitală (partea din spate a capului, unde părul este dens și rezistent), urmată de implantarea lor în zona sprâncenelor” explică dr. Maria Barsevschi, medic dermatolog specializat în tratamente pentru căderea părului și transplant de păr la Elos Hair Clinic.

Spre deosebire de metodele clasice, această abordare implică prelevarea și implantarea firelor de păr lungi, păstrate la lungimea naturală, ceea ce permite medicului și pacientei să vizualizeze forma și volumul în timp real, chiar în timpul intervenției.

Procedura începe cu o consultație detaliată, în care medicul evaluează atât zona din care vor fi luate firele, cât și forma dorită a sprâncenelor. Odată ce planul este stabilit, se trece la intervenția propriu-zisă. Firele sunt extrase individual prin tehnica FUE (Follicular Unit Extraction), folosind foliculi subțiri, similari celor din sprâncene, apoi implantați cu precizie prin metoda DHI (Direct Hair Implantation), respectând direcția naturală de creștere a firelor.

Intervenția durează, în medie, între patru și șase ore, nu necesită spitalizare și se efectuează sub anestezie locală. „Imediat după procedură, pot apărea o ușoară umflătură și roșeață în zona sprâncenelor – reacții normale, care se ameliorează de la sine în câteva zile. În jurul firelor transplantate se formează mici cruste, care se desprind natural în decurs de aproximativ o săptămână. Pentru ca totul să decurgă bine, e esențial ca pacienta să urmeze câteva recomandări simple: să spele delicat zona, să evite atingerea, frecarea sau scărpinarea sprâncenelor, să le protejeze de soare și lovituri și să evite efortul intens ori transpirația excesivă în primele zile”, subliniază dr. Barsevschi.

În primele săptămâni după intervenție, firele transplantate pot cădea – un proces normal, numit shedding – urmând ca noile fire să înceapă să crească treptat în trei–patru luni.

„Rezultatele transplantului pot fi evaluate realist la 6–12 luni de la procedură, precizează medicul dermatolog, care adaugă că „în cele mai multe cazuri, o singură intervenție este suficientă. Totuși, în funcție de particularitățile fiecărei paciente, poate fi necesară o ședință suplimentară de retuș, după aproximativ 9–12 luni”.

Rezultatele sunt, de regulă, permanente. „Acest lucru este posibil deoarece foliculii folosiți provin din zona occipitală, unde firele de păr sunt genetic rezistente la cădere și au o creștere stabilă pe tot parcursul vieții.

Transplantul de sprâncene cu fir lung este o opțiune eficientă pentru persoanele care se confruntă cu pierderea parțială sau totală a sprâncenelor, subțiere accentuată, cicatrici post-traumatice ori rezultate nefericite în urma pensării excesive sau a altor intervenții estetice. Printre cauzele frecvente care pot duce la aceste modificări se numără factorii genetici, dezechilibrele hormonale, afecțiuni medicale precum alopecia areata sau hipotiroidismul, dar și obiceiul compulsiv de a smulge firele de păr.

Totuși, nu oricine este un candidat potrivit. Intervenția nu este recomandată persoanelor cu afecțiuni inflamatorii active, boli autoimune, diabet necontrolat sau cu o zonă donatoare insuficientă”, concluzionează dr. Maria Barsevschi.

Așa că, înainte de a lua o decizie în privința unei proceduri, fie ea temporară sau definitivă, informează-te corect, discută cu specialistul sau medicul despre ce ți se potrivește cu adevărat, ținând cont de particularitățile tale; nu doar estetice, ci și de sănătate. Și nu uita că sprâncenele nu trebuie să fie perfecte, ci doar potrivite pentru tine.

Foto: Arhiva ELLE